În luna septembrie am mers într-o călătorie în Iran, într-un grup restrâns de români, călătorie care a început în Teheran, cu Ashura, una dintre cele mai mari sărbători ale musulmanilor șiiți și s-a terminat în sudul Iranului, la Shiraz, orașul poeților și-al grădinilor. Iranul a fost o surpriză, o revelație, o anulare a tuturor prejudecăților pe care, involuntar, le-am căpătat despre această țară. Un ținut al prieteniei, al relaxării, al zâmbetelor, o țară a extazelor culinare și poetice, un tezaur al umanității, cu vestigii istorice unice și păstrate remarcabil. Iranul a devenit, repede, pentru toți cei care au fost cu mine, o poveste de iubire. Dacă vreți să experimentați un Iran spectaculos, alegeți unul din tururile noastre de primăvară și toamnă.
Abyaneh e un sătuc cocoțat în munți, la peste 2000 de metri altitudine, parte din patrimoniul cultural protejat al Iranului, cunoscut mai ales pentru casele lui roșiatice. Satul roz sau satul roșu, i se spune cel mai adesea. Văile lui sunt fertile, cu apă în abundență, nuci și migdali, rodii și meri, struguri și grâne. E ceea ce se poate numi, fără rezerve, un sat turistic, numai că la ora 8 dimineața, pe străzile lui, această denumire n-are noimă, singurul indiciu că vreun turist, altul decât noi, ar putea ajunge aici sunt buticurile cu suveniruri, care vând păpușele de cârpă și șaluri imense, înflorate, exact ca acelea pe care femeile satului le poartă. Nu-i nimeni cernit în Abyaneh, portul local include o maramă viu colorată și-o fustă trei sferturi, bogată. În vârful muntelui și centrul satului, un restaurant-ceainărie te cheamă să experimentezi lenea orientală: sofale acoperite cu covoare persane stau suspendate peste cursul unui râu de munte, astfel încât, la o adică, să-ți poți răcori picioarele în apa rece. Deasupra, ești ocrotit de umbra unor copaci seculari. Se fumează narghilea și se bea ceaiul din samovar. Cafele n-au avut decât vreo două, dar kebaburile au fost foarte bune.
La brutăria satului tocmai se coceau, pe pereții unui cuptor de lut, lipii mari și pufoase, iar la moscheea principală, cu havuz în curte, se pregătea o sărbătoare atipică pentru noi: comunitatea locală urma să se adune pentru a se bucura de succesele a doi consăteni- unul care publicase o carte și un tânăr student care luase note mari la examenele de admitere la Universitatea din Theran.
După experiența munților, am coborât înspre un alt fel de liniște: deșertul. Matin Abad Eco Camp este singurul resort ecologic din Iran, construit la marginea deșertului, întocmai după tiparul unui vechi caravanserai. În jurul camerelor de piatră și a corturilor în care se pot caza turiștii, proprietarii Matin Abad au făcut o mică plantație de rodii și portocali, precum și o fermă în care țin cămile pentru plimbările în deșert și niște capre cu totul bizare la înfățișare. Principala atracție a resortului e terasa de pe acoperiș, unde se pot bea delicioase cocktailuri non-alcoolice, ceaiuri de mentă și trandafiri și, mai ales, noaptea, se poate folosi telescopul pentru a vedea multele stele de pe cerul veșnic senin al deșertului.
În deșertul cu dune, cu nisip fin, pe care poți aluneca ca pe zăpadă, se ajunge motorizat sau pe cămilă, cel mai probabil în cântecele însoțitorilor iranieni care nu ratează nicio ocazie să-și arate talentul muzical. Spectacolul apusului în sălbăticia aridă a deșertului este splendid, iar apariția lunii în mijlocul lui nicăieri o surpriză plină de lumină.